Introducere
Capitolul 1 - Unitate
Capitolul 2 - O Creatie Demonica
Capitolul 3 - Ascensiune
Capitolul 4 - Lasitate
Capitolul 5 - Cataclismul Epic
Capitolul 6 - Consecintele
Capitolul 7 - Razbunarea
Capitolul 8 - Un dusman vechi , un dusman nou



Introducere

N-a fost mereu aşa. Odată, cele două părţi ale acestei lumi erau una singură, eram uniţi asemeni fraţilor. Arătam la fel, aveam aceleaşi idealuri şi împărtăşeam un ţel comun, de a proteja Turnul Eternităţii. Când au dat greş, au distrus totul. Lumea noastră, poporul nostru, au fost rupte în două.

În jumătatea inferioară a acestei lumi vei găsi o existenţă tulbure, şi totuşi magică, înjosită de păcat, lăcomie şi lene, orgoliu şi aroganţă neiertătoare. Aici vei îi vei găsi pe Elyos, o specie dezgustătoare a cărei existenţă fără de suflet este dedicată decimării a tot ceea ce este bun în lumea aceasta. Nu fi amăgit de aparenţa lor angelică, dincolo de pielea aceea palidă nu zace nimic altceva decât întuneric.

Partea superioară a acestei lumi este ceea ce noi, Asmodienii, numim casă. După Cataclismul Epic am fost aruncaţi în întuneric, în necunoscut, şi nu am avut altă opţiune decât să ne adaptăm şi să supravieţuim. În fiecare zi lumea noastră ne-a învăţat ceva nou, ne-a deschis ochii la noi posibilităţi şi ne-a dat puterea de a ne reconstrui vieţile. Prin experienţele noastre am ajuns atât de departe, nu în fiecare zi ai ocazia să începi din nou, să îţi corectezi greşelile.

Dar stai, mă grăbesc prea tare. Întâi o introducere. Numele meu este Kineas şi sunt un Daeva, o fiinţă creată în timpul marii bătălii împotriva Balaurilor. Eu, alături de poporul meu, am făcut tot ceea ce este necesar pentru a îmi asigura traiul în Atreia, şi vom face orice pentru a proteja ceea ce este de drept al nostru. Dacă război este ceea ce îşi doresc Elyos, atunci război vor primi. Timpul pentru pace a trecut demult, acum n-a mai rămas vreme decât pentru răzbunare.

După tot ceea ce s-a întâmplat în lumea noastră, simt că este de datoria mea să fac cunoscute evenimentele care ne-au adus aici, acum. Am scris acest jurnal pentru a scoate din umbră anii care ne-au adus în situaţia prezentă, poate vei înţelege ce a cauzat schimbarea drastică a lumii noastre.

Citeşte, dar, şi învaţă ce înseamnă să fii Asmodian!

Capitolul I : Unitate

Voi vorbi întâi de era care a existat înaintea mea. Poveştile noastre ne vorbesc de peisaje verzi şi câmpii fertile, o lume în care puteam prospera şi trăi fericiţi cu familiile noastre. Aceasta a fost o eră dinainte să existe Elyosii şi Asmodienii, când eram cunoscuţi doar ca Oameni. Atreia era una singură. Un întreg. Aşa eram şi noi, nu exista o ruptură, nici între lumile noastre, nici între popoare.

Anii au trecut astfel, iar strămoşii noştri erau mulţumiţi din toate punctele de vedere. Nu pot simţi decât furie gândindu-mă la asta, că nu au sărbătorit fiecare clipă petrecută în acest paradis şi că era chiar şi o umbră de nerecunoştinţă pentru această lume.

Totuşi, ştiind ce s-a întâmplat de atunci pune lucrurile în altă perspectivă, şi poate doar prin avantajul dezastrului putem înţelege cu adevărat ce comori am avut odată. Poate chiar şi acest pustiu pe care îl numim casă este un paradis comparat cu vreun alt tărâm, deşi mi-e greu să-mi imaginez un loc mai crud decât acesta.

Lucrurile însă se vor schimba curând. Nu am bănuit oroarea pe care ne-o rezerva Aion, în timp ce lumea era pe cale să vadă un coşmar teribil coborându-se asupra noastră cu colţi ascuţiţi şi o sete de război incontrolabilă.

Capitolul 2: O creaţie demonică

Aceste coşmaruri de care vorbesc erau numite draken şi erau creaturi teribil de privit. Uriaşe şi grele, armele noastre improvizate erau inutile împotriva lor. Chiar mai rău, puteau să-şi întindă aripile şi să cucerească cerurile într-o clipă, distrugându-ne apărările primitive în bătaia unei inimi. Curând, oamenii noştri au învăţat să se ascundă de draken, şi fără un prădător natural, numărul şi încrederea lor au crescut în egală măsură. În scurtă vreme, siluetele lor întunecate, create de Aion pentru a ne cuceri lumea, au devenit un peisaj de rând.

Nevoia lor de putere era insaţiabilă; specii întregi au putrezit şi au fost anihilate sub furia drakenilor. Au adus inferne arzătoare cu ei şi au lăsat pământul pârjolit şi distrus în urma lor. Curând după carnagiul iniţial, aceste bestii au început să-şi arate inteligenţa. După ce au înţeles tendinţele războinice ale popoarelor Krall şi Mau, drakenii au ales să nu-i distrugă, ci doar să subjuge ce a rămas din ei, salvându-i abia după ce jurau credinţă veşnică noilor lor stăpâni.

Cam în această vreme, drakenii au trecut printr-un fel de evoluţie, căci unii dintre ei au devenit mai mari, mai puternici şi mai inteligenţi decât restul. Aceste creaturi au fost numite Dragoni, nu drakeni, iar cinci dintre ei au devenit stăpâni peste restul. Aceştia s-au făcut cunoscuţi drept Lorzii Dragonilor.

Cei cinci Lorzi ai Dragonilor, acum treziţi, şi-au reorganizat forţele, stabilind ranguri precum cele militare în societatea lor. Au ales să-şi numească poporul “Balauri”. Cu noul lor titlu, aceste bestii au atacat cu furie reînnoită, decimând cele câteva grupuri care mai îndrăzneau să refuze sclavia.

Şi totuşi, nu erau satisfăcuţi. Căutând inamici mai puternici, s-au întors către zeul Atreiei, Aion, şi au cerut aceleaşi puteri pe care creatorul nostru le deţinea. Când Aion a refuzat, Balaurii, orbiţi de furie şi conduşi de lăcomie, s-au întors împotriva zeului nostru şi şi-au strâns forţele pentru un atac împotriva Turnului Eternităţii.

Capitolul 3: Ascensiune

Aion a fost forţat să creeze, în răspuns, douăsprezece Lorzi Empyreani. Aceste creaturi posedau o frumuseţe şi putere dincolo de orice văzusem vreodată, şi asemeni Balaurilor, puteau zbura folosind o substanţă misterioasă numită Aether. Credinţa în zeul nostru şi devotamentul faţă de Atreia au fost răsplătite: aceste creaturi fuseseră create după chipul şi imaginea noastră şi au venit să salveze lumea pe care mulţi dintre noi ne obişnuisem să o numim casă.

A început bătălia inevitabilă, care în curând s-a transformat într-un război lung şi sângeros. Găsisem protecţie în jurul turnului, în interiorul scutului Aetheric pe care Lorzii noştri Empyreani îl creaseră pentru noi. Totuşi, scutul era mic, iar tărâmul din afara graniţelor lui era sub controlul Balaurilor. În afara scutului Aetheric Lorzii Empyreani erau slăbiţi, aşa cum şi Balaurii erau slăbiţi în interiorul lui, şi odată ce şi-au dat seama de asta, cei din urmă aliniau creaturi nevinovate chiar în exteriorul lui şi le masacrau încercând să ne momească Lorzii afară. Erau creaturi crude, iar acţiunile lor nu făceau decât să ne mărească ura faţă de ei.

Acestea au fost timpurile cărora aveam să le zicem Războiul Milenar, un timp în care noi, oamenii, puteam prospera din nou sub aripile oblăduitoare ale Lorzilor Empyreani. În acest timp am fost şi eu născut, şi până când am devenit un bărbat tânăr, am descoperit că Aetherul pe care ni-l dăduse Aion avea un efect drastic asupra mea. Aetherul reacţiona prezenţei mele şi eu prezenţei lui, iar curând talentele mele au fost observate de alţii pe care poporul nostru îi văzuse doar ocazional.

Aceşti alţii, aceşti Daeva, au fost oameni la naştere, dar deţineau o abilitate nativă de a manipula Aetherul folosit de Lorzii Empyreani. Încet, dar sigur, am învăţat să stăpânesc aceste abilităţi, şi în timp ce la început am putut doar să îngheţ aerul din jurul meu, în câteva luni puteam să îngheţ inamici cu totul şi să conjur bile de foc cu care să-i topesc pe Balauri. M-am trezit idolatrizat, asemeni unui zeu, căci aceia care mă ţinuseră în braţe mă puneau atunci pe un piedestal. Sentimentul că eu, fiul unui fermier de rând, puteam cauza suferinţă acestor Balauri era intoxicant – aceasta era o binecuvântare de la Aion, una pe care nu voi putea spera vreodată să o răsplătesc.

Curând, Daeva s-au înmulţit suficient de mult pentru ca Lorzii Empyreeni să ne mobilizeze ca forţă de luptă. M-am alăturat legiunii şi am progresat rapid în rang, lăsându-mi copilul, un nou-născut pe nume Phalaris, în urmă.

Capitolul 4: Laşitate

Am avansat mai departe în ranguri. Abilităţile mele ca vrăjitor erau superioare multora din ceilalţi Daeva şi în mai puţin de un an mi s-a acordat comanda unei întregi legiuni. Luptele erau crâncene şi chiar dacă eram mai vulnerabili decât Balaurii, Lorzii Empyreani aveau mereu grijă să ne protejeze. Abilităţile şi tacticile noastre s-au îmbunătăţit, iar în cele din urmă am putut să le ucidem dragonii mai tineri şi nesăbuiţi, unde înainte eram forţaţi să ne retragem în spatele scutului Aetheric. Erau paşi mărunţi, dar aşa cum ştie orice părinte, un copil trebuie să înveţe să meargă înainte să poată fugi.

Apoi a venit ziua care ne-a şocat pe toţi.

Lordul Israphel, unul din cei doi Gardieni ai Turnului Eternităţii – Lordul Israphel, care ura Lorzii Dragonilor ca nimeni altul – a declarat că ar trebui să facem pace cu ei. Scopul războiului, ne-a explicat, nu era să anihilăm Balaurii. Era să protejăm Aion.

Eram uimit; uimit că unul din salvatorii noştri îşi pierduse avântul atât de uşor, uimit că determinarea şi curajul lui dispăruseră atât de... brusc. La început, Lorzii Empyreani au fost consternaţi. Atunci, chiar şi gândul de a declara pace era de neconceput... o blasfemie. Părea că toţi eram de acord. Propunerea lui Israphel era absurdă.

Şi totuşi, n-a durat mult până când Lorzii mai slabi au arătat că nu avuseseră niciodată vâna pentru această luptă, şi îşi doreau din toată inima ca povara onoarei să le fie ridicată de pe suflet. Lady Ariel a fost prima care a capitulat, şi cu cuvinte dulceage vorbea de înţelepciunea lui Israphel, de curajul lui – curaj! – în a îndrăzni să propună pacea. A avut chiar impertinenţa să ne spună cum noi, ca Daeva, ar trebui să gândim şi să acţionăm.

Cât de repede ea, alături de acoliţii ei, a uitat de sacrificiile unui mileniu. Ce preţ de nimic puseseră asupra sângelui vărsat de fraţii noştri.

Dar alţi Lorzi încă mai aveau înflăcărare în spirit. Ca Daeva, ajunsesem să cunosc câţiva din Lorzi, şi acela cu care am lucrat cel mai bine a fost un Lord demn, numit Asphel. Abordarea lui era mereu puternică, iar în misiunile sale am avut cel mai mult succes. Maniera şi abilităţile lui erau o inspiraţie pentru mulţi dintre noi; şi astfel, când rugăciunile insipide ale lui Ariel au început să-i convingă pe unii, şi am văzut grimasa de pe faţa lui Asphel, am ştiut unde să-mi plasez loialitatea. S-a ridicat să vorbească, şi ne-am ridicat cu el. A dojenit-o pe Ariel pentru nepăsarea faţă de onoarea răpuşilor şi a acuzat iniţiativa de pace ca fiind o pierdere de timp naivă.

Curtea a erupt de furie. Încă sună în urechile mele... răcnetele, confuzia, cuvintele de acuz şi ură, în timp ce cele două tabere se porneau una împotriva celeilalte. În partea opusă, l-am văzut pe Israphel vorbindu-i pasional lui Siel, care asculta grav. Israphel insista că îl putem apăra pe Aion lucrând pentru pace, în loc de război constant. Spre oroarea mea, Siel înclina aprobator din cap.

Pentru a păstra o fărâmă de înţelegere, toţi am fost de acord să părăsim Înalta Curte şi să îi lăsăm pe cei Doisprezece Lorzi Empyreani să discute. Am mers cu fraţi de arme care considerau şi ei că singura parte justă era partea Lordului Asphel; dar alţii au dispărut în noapte, în compania tovarăşilor lor, în grupurile proprii. Deja ne formam în tabere separate, unii alăturându-se celor drepţi, alţii celor slabi.

Am aşteptat răbdători concluzia din acea noapte. Îmi amintesc bine; îmi amintesc uitându-mă de-a lungul lumii noastre, văzând ciorchini de flăcări arzând la orizont, ştiind că nu va putea fi niciodată pace între Balauri şi noi. M-am gândit la deceniile de luptă continuă din urmă, mi-am amintit ochii aceia negri şi lipsiţi de suflet, fără licăr sau emoţie în timp ce îmi masacrau prietenii şi familia, pentru niciun alt motiv decât o dorinţă simplă şi animalică de a domina.

Ştiam că Siel îi va refuza propunerea lui Israphel. Ştiam că Asphel îşi va susţine cauza, cauza noastră, şi că Lorzii, chiar şi Lady Ariel însăşi, vor înţelege şi vor fi de acord. Ştiam asta; şi totuşi, atunci când Lorzii Empyreani au ieşit într-un final, decizia luată mi-a zguduit sufletul şi a lăsat o umbră neagră deasupra mea şi legiunii mele.

Lady Siel cedase. În ciuda tuturor protestelor noastre, ea şi Israphel, ca Gardieni ai Turnului, aveau autoritatea finală asupra celor Doisprezece. Decizia era finală. Urma să purtăm tratative cu Balaurii. Auzisem deja vocea lui Ariel, cuprinsă de un triumf jovial, în ecoul celor patru însoţitoare ale ei cântând un imn fals de pace.

Asphel a trecut pe lângă noi, figura lui întruchipând furie pură. Şi în timp ce pleca, am zburat după el, un număr considerabil de Daeva urmându-ne.

Capitolul 5: Cataclismul epic

Aşa că, în câteva zile, aşa-zisa conferinţă de pace a început. Ca un semn de respect faţă de cei cinci Lorzi ai Dragonilor, Câmpul Aetheric din jurul Turnului a fost coborât, şi au fost invitaţi în interiorul acestei structuri colosale pentru negocieri. O viaţă a trecut în câteva minute. M-am uitat în ochii legionarilor mei şi am văzut lipsa de încredere şi furia din cauza convingerilor noastre atât de slabe încât să permită acestor bestii, care chiar şi atunci ar fi vrut să ne închinăm în faţa lor, să negocieze. M-am întors celui mai de încredere centurion al meu şi m-am dus să vorbesc cu el, când, într-o clipită, totul s-a schimbat. Erau strigăte, confuzie, haos. Unul din Balauri căzuse, iar Lordul Asphel stătea gata de luptă, ochii lui arzând a ură.

Balaurii au atacat. Vocile noastre au strigat către Siel şi Israphel să ridice Câmpul Aetheric din nou, dar pentru a doua oară, au eşuat. Pierduţi în tumult, nu au putut acţiona în tandem pentru a apăra Turnul. Sub ghearele şi armele groaznice ale Balaurilor, Turnul a început să se sfărâme.

Îmi amintesc faţa chinuită a lui Israphel, plină de vină, în timp ce direcţiona legiunile Daeva şi pe Lordul Asphel către nord, iar Siel o conducea pe Ariel şi pe slujitorii ei către sud. Mai era o singură speranţă. Lucrând în două grupuri, unul la fiecare capăt al Turnului, Lorzii Empyreani făceau tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a preveni colapsul Turnului.

Am rezistat cu succes. Cei din Sud, ştim acum, nu şi-au ţinut partea.

Într-o clipă, lumea noastră a fost aruncată în întuneric atunci când lumina Turnului a murit. Oamenii se întorceau în toate direcţiile şi urlau.

Îmi amintesc acel moment de parcă ar fi fost ieri; îmi amintesc cum mă uitam în sus şi priveam fragmente din turn crăpând şi căzând, luminate doar de flacăra muribundă a marii clădiri. Îmi amintesc cum stăteam acolo, ţintuit parcă de pământ, în timp ce o bucată enormă s-a desprins din Turn şi a început să cadă peste mine. Îmi amintesc acea zi bine... a fost ziua în care am descoperit celălalt dar pe care mi-l adusese transformarea în Daeva: nemurirea.

M-am trezit, m-am uitat la lumea noastră, şi am văzut Atreia ruptă în două jumătăţi. Cea inferioară fusese înghiţită de o lumină puternică, în timp ce a noastră s-a afundat într-un întuneric rece şi dezolant.

Conferinţa de pace se terminase.

Capitolul 6: Consecinţele

Ochii ni s-au adaptat încet, iar de găsit ne-am găsit la fel de încet. Poporul nostru era confuz, terifiat: nimeni nu ştia cum am supravieţuit. Le-am spus oamenilor că pot să înfiinţez o tabără ca să ne încălzim; apoi am pornit către ruina care fusese baza turnului nostru.

Acolo am găsit o binecuvântare: cei cinci lorzi Empyreani care fuseseră trimişi ca să păstreze Aion intact erau încă în viaţă. Ne-au adunat la un loc pe toţi, ne-au spus că lumea noastră se schimbase pentru totdeauna şi ne-au spus şi de ce. Şi mai rău era costul acestei tentative de pace: pierdusem milioane, iar Siel şi Israphel, cei doi Gardieni ai Turnului, se sacrificaseră ca să putem trăi în continuare. În timpul vieţii comiseseră o greşeală enormă, dar moartea lor nu a fost lipsită de onoare, şi ne-am amintit de ei în linişte.

M-am întors la tabăra noastră improvizată la scurt timp după aceea şi am ajutat la construirea unui foc mare pentru a atrage alţi supravieţuitori. În cursul următoarelor câteva zile au venit mii, răniţi, învineţiţi şi dezorientaţi după evenimentele care se petrecuseră. Eu am fost suficient de norocos să-mi găsesc copilul, pe Phalaris, printre supravieţuitori, deşi nimeni altcineva din satul meu nu supravieţuise.

Au trecut zile, apoi săptămâni. A devenit evident că lumea noastră, lumea noastră frântă, se stabilizase, iar destinul nostru era din nou în mâinile noastre. Se părea că Aion se retrăsese, ca şi Aether-ul care îmi dăduse puteri. Pentru prima oară în multă vreme m-am simţit din nou vulnerabil. Nevrând să permit fricii să preia frâiele, am vorbit cu Asphel şi am plănuit să înfiinţăm o nouă casă pentru toţi.

750 de ani au trecut, iar în această vreme am văzut o mulţime de lucruri schimbându-se. Am rămas în curând fără lemne de foc, deşi ochii noştri se adaptaseră deja întunericului care se întindea tot mai mult. Oraşul nostru, numit Pandaemonium şi s-a dezvoltat rapid într-o adevărată metropolă. Mi-am văzut poporul prosperând, adaptându-se, evoluând în ciuda şanselor potrivnice, întotdeauna sub controlul Lorzilor Shedim.

Evoluţia noastră a dobândit şi caracteristici fizice; pielea noastră a devenit mai palidă în întunericul sufocant iar pământul tare, plin de ruine ascuţite, ne-a transformat picioarele în gheare. Şi mâinile noastre au dobândit gheare graţioase, ca şi când s-ar fi asigurat că nimeni din rasa noastră nu va rămâne vreodată neînarmat. Aceste semne fuseseră odată greu de acceptat, dar dacă erau necesare supravieţuirii noastre (şi erau) atunci nu aveam altă opţiune decât să suportăm povara lor. Pentru noi, acesta era preţul tentativei de pace a lui Israphel, pe care Ariel fusese suficient de nesăbuită încât s-o sprijine.

În acel timp l-am văzut pe Phalaris îmbătrânind şi murind, alături de copiii lui şi ai lor. Astfel e viaţa pentru un Daeva.

Capitolul 7 : Razbunarea

Intr-o zi , un lucru straniu s-a intamplat. Resturile marelui turn care se imprastiasera pe intreg pamantul nostru au inceput din nou a straluceasca si s-au ridicat in aerul de deasupra noastra. Asphel a ordonat Archonilor, cei mai puternici dintre Daeva , unitate din care faceam si eu parte, sa investigheze intamplarea aceasta ciudata.

Am plecat imediat si am gasit un portal cu o descriere stranie care ne-a adus intr-o lume , undeva intre Asmodae si partea inferioara a Atreia , exact in zona in care pilonii de stanca plateau in aer ;
Aceasta era o lume in care Aetherul care se afla la baza puterilor noastre era present din abundenta, si am simtit o usurare enorma vazand ca aici abilitatile mele sunt inca intacte si neatinse . M-am reintors in Pandemonium si i-am spus Lordului nostru Shedim ceea ce am vazut. Asphel a ordonat imediat altei echipe Archon sa pazeasca portalul si cand am intrebat de ce , nu mi-a raspuns ci simplu a tasnit in sus catre cer , indreptandu-se spre partea inferioara a Atreia

Doua zile mai tarziu , cand planuiam o a doua expeditie prin portal , am observant ca garzile noastre dispuse in Morheim nu ne trimisesera nici un raport. Zikel unul din Lorzii Shedim si totodata zeul nostru al Distrugerii , a plecat impreuna cu Archonii ramasi sa investigheze situatia

Nu am mers foarte mult si am gasit un grup de oameni , care afirmau ca erau din partea inferioara a Atreiei , si fiind intr-o pozitie avantajoasa acestia si-au scos armele. Aceste finte semanau cu niste ingeri , si chiar daca nu au zis multe ne-au acuzat pe noi imediat; Imaginati-va sa fiti acuzati de o crima pe care ei , nu noi o comiseseram; Nu noi am fost cei slabi si redusi sa ii primim cu bratele deschise pe Lorzii Balaur in turnul nostru in timpul razboiului – ci ei ii primisera !!

Furia lui Zikel era mai mult decat evidenta si el i-a aruncat pe acei “Elyos” la pamant acuzandu-i ca l-au influentat negativ pe Nezakan , unul din Lorzii Empyreeni , care a fost indeajuns de slab sa ceara pacea in razboiul cu Balaurii. Timpul , “a tunat” Zikel a dovedit a carei parte a fost greseala !!! Vor intelege oare acei Elyosi greaseala Lorzilor lor , si ii vor “condamna” pentru prostia de care au dat dovada ?

Liderul lor , unul pe nume Deltras, a refuzat. Cu mandria , de care stim ca sunt toti Elyosii plini , a refuzat sa isi acuze proprii Lorzi dar l-a blestemat pe Zikel in schimb ; Sabiile au fost scoase , si noi am atacat , macelarindu-i ca pe niste lasi ce erau ; Totusi , cativa dintre ei au reusit sa scape; majoritatea au zburat catre orasul nostu principal unde cuprinsi de manie ne-au macelarit sotiile si copii inainte sa terminam defintiv cu ei; Doi dintre ei au reusit sa fuga pe taramul lor , insangerati dar nu infranti.

Capitolul 8 : Un dusman vechi , un dusman nou

Ne-am reintors in Pandemonium in acea zi , si imediat am purces la strangerea armatelor noastre pentru un razboi cu Elyosii ; ziua urmatoare ne-am intalnit in lupta iar cu ei , si razboiul total pe toate planurile a inceput ; In curand , a aparut o noua amentintare , Balaurii , exilati de mult timp in Abyss au reusit sa gaseasca o iesire din inchisoarea unde fusesera aruncati; setea lor de sange era mult mai de nestapanit ca inainte si cu vechii aliati de partea lor , puterea lor nu trebuia subestimata

Elyosii in scopul regasirii lor ca si creaturi stralucitoare si de o moralitate superioara , nu au reusit decat sa se rupa din radacinile adanci ale istoriei care ne dadeau nou Asmodienilor putere; ei doreau sa uite trecutul , sa faca uitat sangele ce a fost varsat in numele lor de stramosii nostri comuni ca si cum ar fi fost o pata umilitoare pe emblema lor.

Dar noi , Asmodienii nu ne-am uitat si dezonorat trecutul ; cand ne-am intalnit unii cu altii pentru prima oara in acea noapte adanca , insangerati dar nedezlipiti de tarmurile golase ale taramului nostru , am cautat sa ne recunoastem pe baza unui cuvant de ordine secret deoarece nu ajunseseram in noua forma si erau o gramada de fete necunoscute la lumina focului.

“Sange pentru Sange” , a fost rostita o soapta din intuneric , si nici astazi nu stim inca cine a rostit-o … unii zic Asphel , altii Zikel si altii cred ca chiar AION insusi , binecuvantandu-ne pe noi cu rasuflarea sa pe patul de moarte , ne-a vorbit. Dar a doua zi acele doua cuvinte erau pe buzele tuturor si nimanui nu-i pasa care era sursa lor initiala.

Sangele trebuia varsat , pentru a-I razbuna pe cei ce si l-au varsat pentru noi. Si aceia dintre noi ce suntem din aceeasi sange – cei loiali , cei drepti ce au stat impreuna in noptile lungi ce au urmat - trebuie sa stea uniti si sa se jute unul pe celalalt. Soapta atunci rostita a supravietuit de-a lungul secolelor si a fost lasata mostenire de mame fiilor lor , de tati fiicelor lor, de capitani soldatilor lor , de la o ruda la alta. Ca si sangele nostru insusi , ne a incalzit si ne-a pregatit de lupta.

Si acum . ..am descoperit ceea cea a imprimat scopului nostru adevarata sa necesitate. Cu fiecare respiratie , planeta noastra sangera Aether in atmosfera. Am petrecut multe luni cautand sursa acestei sangerari, cautand prin tot Abyss-ul si prin tot teritoriul Asmodae, cand de fapt se gasea chiar in fata noastra.

Sunt cele 2 turnuri;  o legatura puternica inca exista intre ele, o vibratie invizibila intre cele 2 parti ale lumii noastre separate. Ca si cum ar fi fost in memoria Turnului pierdut al Eternitatii, au strigat unul catre celalat traversand neantul si astfel aceasta reactie a creat Abyss-ul.

Abyss-ul absoarbe Aether, golindu-l la fel cum apa se revarsa intr-o crevasa. Acum Aetherul e raspindit din ce in ce mai putin cu fiecare zi care trece si cat de curand va incepe sa afecteze capabilitatile noastre de Daeva si planeta noastra Atreia este inca tinuta impreuna de catre legaturile Aetherice pe care Siel and Israphel le-au creat atunci cand si-au absorbit propriile corupuri aetherice , un process care a dus la curmarea vietilor lor. In curand Abyss-ul va incepe sa slabeasca aceste legaturi si daca se vor rupe, atmosfera s-ar putea prabusi si toti de pe aceasta planeta vor pieri.

Ramane asadar o singura tactica viabila .Vibratia nu poate continua daca doar un colt din turn supravietuieste; scopul nostru este clar : trebuie sa distrugem Turnul Luminii. Numai atunci vom pune capat acestei sangerari si vom salva vietile celor din rasa Asmodian din ghearele tiraniei arogante a Elyosilor, la care acestia ne supun.

Nu vom sovai si nu vom da inapoi de data asta. Nu va fi o liniste pentru armele noastre ci doar un val brutal si irezistibil al distrugerii ce va duce in sfarsit la curatarea taramului nostrum de prostii aroganti si naivi ce ne infesteaza inca pamanturile.

Soarta noastra este inca o data in propriile maini . Sange pentru sange , cuvantul nostru de ordine , troneaza ca lege mai mult ca oricand , si avandu-i de partea mea pe toti Asmodienii caliti, nu ne vom opri , si nu vom tremura. De data asta nu vom da gres !!!

Kineas, Praefectus Castrorum of the Asmodian Archon

Sursa traducerii : forum.computergames.ro